Cele mai intense trairi, cele mai adanci senzatii se nasc in mine toamna. Atunci, innegurarile, seninatatile, tristetile se aseaza in fata mea in forma lor plina, maxima. Atunci, ochiul meu se mareste, urechea mea devine atat de sensibila ca doare... Si parca abia atunci lucrurile se arata:
caderea unei castane (sunetul, rostogolirea acesteia pe strada); frunzele rupte sub vant si imprastierea lor, apoi strangerea lor in gramezi rascolite iar de vant; trecerea pasilor peste frunze, lovirea frunzelor cu umbrela, picaturile insingurate de ploaie, picaturile ca un pluton, picaturile ca un regiment si apoi ca o armata; umbrele trecatorilor, miscarile lor retinute, coregrafia trecerii peste baltoace; raceala obrajilor, umezeala aerului....
miercuri, 14 octombrie 2009
joi, 1 octombrie 2009
zile de nastere
Daca inainte, numarul de 10, 16, 17... avea insemnatate si reprezenta cadrul fundamental in care traiam anumite experiente de viata, de ani buni, semnificatia varstei pe care o am a inceput sa se dilueze.
Zilele de nastere nu mai produc emotie, nu mai marcheaza inceputuri si sfarsituri. Traiesc, parca, intr-un continuu rotund si fluid. singurele tresaltari si spaime sunt legate doar de cifrele rotunde: 30, 40.
Zilele de nastere nu mai produc emotie, nu mai marcheaza inceputuri si sfarsituri. Traiesc, parca, intr-un continuu rotund si fluid. singurele tresaltari si spaime sunt legate doar de cifrele rotunde: 30, 40.
joi, 10 septembrie 2009
poezie: Jack Kerouac (Pe drum)
Peste inca o ora, valul alb se va strecura pe sub Golden Gate pentru a infasura in alb romanticul oras si un tanar isi va lua iubita de mana si va urca pe o strada alba cu o sticla de Tokay in buzunar.
Atata m-am invartit ca m-a cuprins un fel de ameteala si-am crezut ca o sa ma prabusesc ca intr-un vis, direct in prapastie. Ah, unde e fata pe care o iubesc? m-am gandit si m-am uitat de jur imprejur, asa cum ma uitasem si in lumea cea mica de dedesubt. Si-n fata ochilor mei se afla trupul urias al Americii mele; undeva, departe, sumbrul, nebunescul New York isi inalta norul de praf si de abur brun. Estul are ceva brun si sfant, in timp ce California e alba ca rufele puse la uscat si n-are minte. Cel putin asa gandeam atunci.
Atata m-am invartit ca m-a cuprins un fel de ameteala si-am crezut ca o sa ma prabusesc ca intr-un vis, direct in prapastie. Ah, unde e fata pe care o iubesc? m-am gandit si m-am uitat de jur imprejur, asa cum ma uitasem si in lumea cea mica de dedesubt. Si-n fata ochilor mei se afla trupul urias al Americii mele; undeva, departe, sumbrul, nebunescul New York isi inalta norul de praf si de abur brun. Estul are ceva brun si sfant, in timp ce California e alba ca rufele puse la uscat si n-are minte. Cel putin asa gandeam atunci.
sâmbătă, 5 septembrie 2009
marți, 1 septembrie 2009
era singura Noaptea....
In urma unor experiente recente, deloc placute, incep din ce in ce mai mult sa ma conving de beneficiile unei vieti in care contactul cu ceilalti sa fie minim: mai putine ocazii de neintelegere si intristare; mai mult timp pentru lectura, studiu, cugetare; mai putine constrangeri, o aplecare mai adanca inspre propria fiinta....
PS.
era singura Noaptea,
cu tot tipatul tiglelor
de pe case
singura era,
desi tramvaiul nr. 5
zdruncina ferestrele
si scotea nevestele
afara, pe geam
singura as fi ramas si eu
daca as fi stiut a bate toaca
in zori
Bucuresti, 1 sept 2009
PS.
era singura Noaptea,
cu tot tipatul tiglelor
de pe case
singura era,
desi tramvaiul nr. 5
zdruncina ferestrele
si scotea nevestele
afara, pe geam
singura as fi ramas si eu
daca as fi stiut a bate toaca
in zori
Bucuresti, 1 sept 2009
vineri, 28 august 2009
Copilul zambeste
Am mai avut o data senzatia din seara asta, cand ma plimbam prin parc.
Era acum cativa ani si ma plimbam pe plaja din Viareggio (o mica statiune la Marea Tireniana din Italia). Era sambata dimineata, prin noiembrie dar soarele era inca puternic si marea avea o stralucire argintie.
In ciuda orei matinale, pe plaja intalneam din loc in loc oameni care se plimbau singuri sau in cuplu sau cu copiii; oameni care isi plimbau cainii sau care faceau jogging. Niste oameni luau micul dejun pe fasia de nisip; cativa temerari inotau (era totusi noiembrie!).
Era atata liniste, iar tipatul pescarusilor, murmurul marii si zumzetul oamenilor nu faceau decat sa o sporeasca.
Dar mai era ceva (asemanator cu ce am simtit in seara asta vazand zambetul frumos al unui copil ce se juca in parc): o senzatie intensa, aproape sfasietoare de viata. Era ca si cum viata clocotea si isi striga triumful prin fiecare por, prin fiecare zambet de copil, prin fiecare fir de nisip.
Era acum cativa ani si ma plimbam pe plaja din Viareggio (o mica statiune la Marea Tireniana din Italia). Era sambata dimineata, prin noiembrie dar soarele era inca puternic si marea avea o stralucire argintie.
In ciuda orei matinale, pe plaja intalneam din loc in loc oameni care se plimbau singuri sau in cuplu sau cu copiii; oameni care isi plimbau cainii sau care faceau jogging. Niste oameni luau micul dejun pe fasia de nisip; cativa temerari inotau (era totusi noiembrie!).
Era atata liniste, iar tipatul pescarusilor, murmurul marii si zumzetul oamenilor nu faceau decat sa o sporeasca.
Dar mai era ceva (asemanator cu ce am simtit in seara asta vazand zambetul frumos al unui copil ce se juca in parc): o senzatie intensa, aproape sfasietoare de viata. Era ca si cum viata clocotea si isi striga triumful prin fiecare por, prin fiecare zambet de copil, prin fiecare fir de nisip.
joi, 27 august 2009
Kafka. Demonii din noi
Jurnalul lui Kafka infatiseaza un om plapand, chinuit de slabiciunea fizica si bantuit de angoase. Foarte rar, autorul scrie fraze luminoase, ca aceasta:
Cand m-am dus atunci la teatru, ma simteam bine. Sufletul meu avea gust de miere. L-am sorbit dintr-o data.
Revenind la angoasele de care aminteam, Kafka pare a fi vesnic necajit de demoni: ba i se pare ca spune prea putine, ba ca spune prea mult, ba ca vorbeste repede, fara sa se opreasca, ba ca e prea tacut.
Comunicarea cu ceilalti, lecturarea propriilor scrieri, intalnirea cu prietenii fideli, interactiunea cu portarul sau cu muncitoarele fabricii de azbest apartinand familiei constituie, toate, momente de framantare si indoiala.
Ca o iesire din aceasta 'neputinta' de a fi in afara spatiului intim (inteles ca propria persoana, scrierile atunci cand nu sunt impartasite cu ceilalti), Kafka se opreste asupra acelor "detalii esentiale" atat de caracteristice operei kafkiene: butonii de la o rochie, rezemarea obrazului de palma stanga, gamba ce i se abate lateral cand sta linistita in picioare.
PS. Termenul de "detalii esentiale" in relatie cu Kafka mi-a fost sugerat de Gabriel.
Cand m-am dus atunci la teatru, ma simteam bine. Sufletul meu avea gust de miere. L-am sorbit dintr-o data.
Revenind la angoasele de care aminteam, Kafka pare a fi vesnic necajit de demoni: ba i se pare ca spune prea putine, ba ca spune prea mult, ba ca vorbeste repede, fara sa se opreasca, ba ca e prea tacut.
Comunicarea cu ceilalti, lecturarea propriilor scrieri, intalnirea cu prietenii fideli, interactiunea cu portarul sau cu muncitoarele fabricii de azbest apartinand familiei constituie, toate, momente de framantare si indoiala.
Ca o iesire din aceasta 'neputinta' de a fi in afara spatiului intim (inteles ca propria persoana, scrierile atunci cand nu sunt impartasite cu ceilalti), Kafka se opreste asupra acelor "detalii esentiale" atat de caracteristice operei kafkiene: butonii de la o rochie, rezemarea obrazului de palma stanga, gamba ce i se abate lateral cand sta linistita in picioare.
PS. Termenul de "detalii esentiale" in relatie cu Kafka mi-a fost sugerat de Gabriel.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)