Am mai avut o data senzatia din seara asta, cand ma plimbam prin parc.
Era acum cativa ani si ma plimbam pe plaja din Viareggio (o mica statiune la Marea Tireniana din Italia). Era sambata dimineata, prin noiembrie dar soarele era inca puternic si marea avea o stralucire argintie.
In ciuda orei matinale, pe plaja intalneam din loc in loc oameni care se plimbau singuri sau in cuplu sau cu copiii; oameni care isi plimbau cainii sau care faceau jogging. Niste oameni luau micul dejun pe fasia de nisip; cativa temerari inotau (era totusi noiembrie!).
Era atata liniste, iar tipatul pescarusilor, murmurul marii si zumzetul oamenilor nu faceau decat sa o sporeasca.
Dar mai era ceva (asemanator cu ce am simtit in seara asta vazand zambetul frumos al unui copil ce se juca in parc): o senzatie intensa, aproape sfasietoare de viata. Era ca si cum viata clocotea si isi striga triumful prin fiecare por, prin fiecare zambet de copil, prin fiecare fir de nisip.
vineri, 28 august 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu