Mi se intampla cateodata, cand merg pe strada, sa ma uit cu nedumerire si as zice chiar cu spaima la toti necunoscutii din jur. In acele momente imi e greu sa cred ca zi de zi trec pe langa oameni de care nu o sa stiu niciodata nimic. Nici daca au caine acasa, nici daca le place culoarea albastra sau daca o detesta; nici daca beau cafea cu lapte sau ceai.
Asa cum trec pe langa mine par simple carcase, imbracate si avand gesturi de om.
In acele momente, mi-as dori sa am un aparat ca sa fac radiografii gandurilor, sentimentelor si sa umblu cu el, vesnic, atarnat de brat. Dar imediat imi dau seama ca nu le-as respecta intimitatea oamenilor si ca nu ar mai fi nici un mister. Am fi toti dezveliti ca statuile din parc.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu