Copilul zambeste

Am mai avut o data senzatia din seara asta, cand ma plimbam prin parc.

Era acum cativa ani si ma plimbam pe plaja din Viareggio (o mica statiune la Marea Tireniana din Italia). Era sambata dimineata, prin noiembrie dar soarele era inca puternic si marea avea o stralucire argintie.

In ciuda orei matinale, pe plaja intalneam din loc in loc oameni care se plimbau singuri sau in cuplu sau cu copiii; oameni care isi plimbau cainii sau care faceau jogging. Niste oameni luau micul dejun pe fasia de nisip; cativa temerari inotau (era totusi noiembrie!).

Era atata liniste, iar tipatul pescarusilor, murmurul marii si zumzetul oamenilor nu faceau decat sa o sporeasca.

Dar mai era ceva (asemanator cu ce am simtit in seara asta vazand zambetul frumos al unui copil ce se juca in parc): o senzatie intensa, aproape sfasietoare de viata. Era ca si cum viata clocotea si isi striga triumful prin fiecare por, prin fiecare zambet de copil, prin fiecare fir de nisip.

Kafka. Demonii din noi

Jurnalul lui Kafka infatiseaza un om plapand, chinuit de slabiciunea fizica si bantuit de angoase. Foarte rar, autorul scrie fraze luminoase, ca aceasta:

Cand m-am dus atunci la teatru, ma simteam bine. Sufletul meu avea gust de miere. L-am sorbit dintr-o data.

Revenind la angoasele de care aminteam, Kafka pare a fi vesnic necajit de demoni: ba i se pare ca spune prea putine, ba ca spune prea mult, ba ca vorbeste repede, fara sa se opreasca, ba ca e prea tacut.

Comunicarea cu ceilalti, lecturarea propriilor scrieri, intalnirea cu prietenii fideli, interactiunea cu portarul sau cu muncitoarele fabricii de azbest apartinand familiei constituie, toate, momente de framantare si indoiala.

Ca o iesire din aceasta 'neputinta' de a fi in afara spatiului intim (inteles ca propria persoana, scrierile atunci cand nu sunt impartasite cu ceilalti), Kafka se opreste asupra acelor "detalii esentiale" atat de caracteristice operei kafkiene: butonii de la o rochie, rezemarea obrazului de palma stanga, gamba ce i se abate lateral cand sta linistita in picioare.

PS. Termenul de "detalii esentiale" in relatie cu Kafka mi-a fost sugerat de Gabriel.

despre o altfel de nuditate

Mi se intampla cateodata, cand merg pe strada, sa ma uit cu nedumerire si as zice chiar cu spaima la toti necunoscutii din jur. In acele momente imi e greu sa cred ca zi de zi trec pe langa oameni de care nu o sa stiu niciodata nimic. Nici daca au caine acasa, nici daca le place culoarea albastra sau daca o detesta; nici daca beau cafea cu lapte sau ceai.

Asa cum trec pe langa mine par simple carcase, imbracate si avand gesturi de om.

In acele momente, mi-as dori sa am un aparat ca sa fac radiografii gandurilor, sentimentelor si sa umblu cu el, vesnic, atarnat de brat. Dar imediat imi dau seama ca nu le-as respecta intimitatea oamenilor si ca nu ar mai fi nici un mister. Am fi toti dezveliti ca statuile din parc.

despre Leszek Kolakowski si consolarea in fata mortii

Citeam despre moartea lui Leszek Kolakowski si dintr-o data am avut o senzatie intensa de scarba, de vid, gandindu-ma la toti oamenii care ajung brusc sa fie doar un nume pe o cruce, pe o stela funerara, intr-un obituar.


Singura consolare in fata mortii-daca o pot numi asa(?) ar fi creatia. Si daca imi duc gandul mai departe ar fi mai mult decat o consolare, ar fi rasul final, dispretuitor aruncat inspre moarte.

' mi s-a facut pielea buburuze'

Expresia e luata de pe Youtube (era un comentariu la un cantec al Tatianei Stepa).

Mi-a placut.

De fapt, a fost ca si cum mergeam pe strada si dintr-o data aerul se face palma si ma izbeste, iar in urma socului percep imaginea perfect conturata a pielii cuprinsa de buburuze.

Cantec de primavara de Nichita Stanescu

Desigur, primavara mi-a tasnit din tample,
De umbre, umerii imi siroiesc, tacut,
prea bine mi-e si nu ma mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncaput.

E-ntaia oara cand raman fara de viata,
de primavara-ncercuit cu franghii,
pana miresmele imi dau un pumn in fata;
trezindu-ma, le-adulmec si le mangai.

Si mor a doua oara, cand imi taie chipul
pala de raze atarnand de crengi.
Si iar mi se roteste-n pasari timpul,
cand pasul tau rasuna pe sub crengi.

Cu vazu-nchis, simt cum imi bat peste sprancene
imaginile tale, clinchetand.
Mor sacadat si reinviu din vreme-n vreme,
de-otrava mortii sufletu-mi eliberand.

O, primavara flacari rosii-nalta.
Pe rugul lor mi-e sufletul intins
pana miresmele imi dau un pumn in fata,
si ma trezesc, si-nving si sunt invins.

despre greutatea de a scrie

Mi-a luat cam o jumatate de ora sa ma hotarasc asupra primului mesaj. Mi se parea ca ce scriu e prea pretentios, fals, artificial. Nici acum nu cred ca reusesc sa scriu cu naturalete la gandul ca toate cuvintele scrise raman asa cum sunt, fara putinta de a le sterge. Apoi mai e si gandul ca nu pot sa ascund blogul asa cum faceam cu jurnalul, ca sa nu-l gaseasca mama.

De ce scriu totusi pe acest blog?

Fiindca iubesc cuvintele. Le iubesc sunetele si energia. Fiindca sunt mereu uimita de puterea acestor litere, aparent fragile ca niste firisoare de praf, de a forma cele mai nebanuite structuri, de a aparea in cele mai neasteptate locuri, de a exprima lumea si oamenii.

Si ar mai fi un motiv. Sper ca prin acest blog sa povestesc despre mine si despre lume.